În decursul lunii noiembrie a anului 1918 Marea Unire s-a transformat dintru-un vis al poporului român într-un proiect, pentru a cărui realizare nu mai lipsea mult. Pentru partea estică a minorităților germane din jumătatea ungară a Monarhiei austro-ungare, mai ales pentru sașii din Ardeal, colaborarea între reprezentații românilor și a germanilor era o realitate încă din vremea represiunii naționalităților a regimului de la Budapesta datând din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Din acea lună noiembrie a anului 1918 colaborarea lor se îndrepta spre realizarea Marii Uniri. Era o perioadă marcată de deschidere și sinceritate excepțională între reprezentanții celor două popoare, lucru rar de întâlnit în lumea politică. Românii din Ardeal nu doreau să-și îndeplinească năzuințele naționale doar pentru sine, ei vedeau posibilitatea ca de acest lucru să beneficieze și vecinii lor, îndeosebi germanii, în baza respectării drepturilor minorităților naționale la nivel lingvistic, cultural, organizatoric, politic și democratic. Invitația exprimată de partea română în Declarația Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 de continuare a vecinătății vechi de secole cu populția germană a fost primită de reprezentanții sașilor cu mult entuziasm. Șansa de a deveni prin declararea aderării sașilor parte constituantă a Marii Uniri și a României Mari a fost realizată prin mobilizarea capacității organizatorice a sașilor în doar o lună și câteva zile. Declarația de la Mediaș a Adunării Naționale Săsești din 8 ianuarie 1919 a venit drept răspuns pozitiv și prompt față de Declarația de la Alba Iulia la 10 zile înainte să înceapă Conferința de Pace de la Paris, unde urma să se stabilească în mod final noile granițe ale statelor naționale după Primul Război Mondial. Declarația de la Mediaș a fost de mare ajutor pentru ca delegația română să poată demonstra la Paris că făurirea României Mari nu este doar o dorință a poporului român ci și a unei minorități naționale importante numeric – în jurul anului 1930 se numărau 750.000 de suflete de cetățeni români de etnie germană! În 30 ianuarie 1919 când delegația sașilor a fost primită de majestatea sa, regele Ferdinand, acesta și-a declarat în fața lor speranța ca Ardealul să ajute ca statul român să devină o țară occidentală. Contribuția sașilor la constituirea României Mari nu a rămas la nivel declarativ. În baza declarației de la Mediaș deja în 13 ianuarie 1919 funcționarii publici sași au depus jurământul de loialitate față rege și țară – cei din Brașov deja în 12 ianuarie. În martie bărbații sași născuți în anii 1899-1901 au fost înrolați în Armata Română și au participat la campania militară pentru stingerea revoluției bolșevice de la Budapesta în vara anului 1919. După începuturi promițătoare în perioada interbelică pătrunderea ideologiilor totalitariste în spațiul românesc au avut drept urmare ca ajutorul etnicilor germani la transformarea României într-o țară occidentală să nu se afle decenii la rând pe ordinea de zi a agendei țării. În ciuda emigrarii masive mai ales din anii 70 și 80 ai secolului trecut, stimulate în mod pervers de regimul ceaușist, din 1990 minoritatea germană caută să contribuie în mod constructiv la realizarea vechii speranțe regale, care de altfel coincide cu rolul istoric al acestei minorități în spațiu carpato-danubiano-pontic. Fără a intra în detalii legate de Capitala Culturală Europeana Sibiu 2007 sau alegerea unui membru al comunității noastre, Klaus Iohannis, în funcția de președinte a României – poate cel mai puternic semn al persistenței vechii normalități a vecinătății și conviețuirii româno-germane ce a înlesnit acum o sută de ani ca minoritatea germană se devină parte constitutivă a Marii Uniri – trebuie să constatăm, că România și la 30 de ani de la sfârșitul lui Ceașescu este încă o țară aflată la răscruce între despotismul oriental și democrația occidentală, care doar în baza unui stat de drept adevărat poate funcționa. În momentul de față, pentru minoritatea germană din România, al cărei număr a scăzut la câteva zeci de mii, vecinătatea cotidiană cu poporul român este cel mai valoros sprijin pentru existența noastră, lucru pentru care suntem profund recunoscător, mai ales că s-a găsit în ciuda grelelor încercări, care au marcat ultimii o sută de ani calea pentru a păstra baza umană și naturală a acestei relații de vecinătate. Structurile noastre organizatorice, mai ales școlile, trăiesc în baza acestui spirit de vecinătate adevărată, a schimbului cultural între cele două părți, un sistem șoclar ce se află în momentul de față într-o căutare neîntâlnită în întreaga noastră istorie – eu personal nu îmi pot imagina un fenomen mai european decât acesta! În final, dacă în 2118 va mai exista în România o minoritate germană, ar însemna că vecinătatea s-a continuat, înseamnă că o suficient de mare parte a românilor, indiferent de apartenența lor etnică, a găsit o perspectivă de adevărată prosperitate și în cadrul statului român și drept urmare, România și-a ocupat locul în Europa pe care îl merită de multă vreme în baza sacrificiilor aduse de-a lungul secolelor, caracteristice condiției de țară de frontieră a Europei. Nu este în nici un caz necesar ca acest lucru să dureze o altă sută de ani! Voința poporului român de a face pași hotărâtori în această direcție este evidentă, succesul acestei voințe se va evidenția mutatis mutandi și în creșterea numerică a etnicilor germani din România. Ca unul din reprezentanții minorității germane din România îmi doresc din tot sufletul, ca acest demers să aibă succes! Thomas Șindilariu, istoric