Mi s-a întîmplat, în mai multe rînduri, să fiu de față, în Germania și în România, la întîlniri ale comunității săsești cu rădăcini străvechi, de peste 800 de ani, în spațiul transilvan. Ori de cîte ori am avut ocazia să particip la asemenea evenimente, am fost tulburat să constat cu cîtă căldură, cu cîtă grație, cu cîtă fidelitate asumă sașii - atît cei, puțini, rămași în țară, cît și cei plecați și reîntorși (ocazional sau definitiv) - nevoia de a fi, iarăși și iarăși, prezenți în țara obîrșiei lor. Iată – mi-am spus – oameni care, fără efort, fără emfază, fără declarații grandilocvente, se comportă ca și cum ar avea nu o singură patrie, ci două: patria etniei proprii, dar și patria locului în care s-au născut. Una nu o exclude pe cealaltă. Ba dimpotrivă: ele se potențează reciproc, asemenea unui ferment suplimentar de bogăție interioară. „Patria“ își pierde, astfel, caracterul exclusiv, parohial, pentru a se deschide spre un sentiment mai complex al identității, care poate include nu doar locul nașterii, ci și locul adopției sau al reintegrării. Oriunde ar fi, sașii transilvani reușesc, deopotrivă, să nu fie nici provinciali triști, nici cosmopoliți cu fasoane. E o lecție de care ”majoritarii” autohtoni - dar și ”minoritarii” de toate felurile - ar face bine să țină seama… „Cum așa?“ – mi se va răspunde, cu strămoșească iritare. „Poți fi, simultan, patriot neamț și patriot român?“ Ba bine că nu! – va suna replica mea. Și în cap de listă îl voi aminti pe regele Carol I, neamț get-beget, dedicat însă României fără ezitare și fără concesii. E cel care a modernizat radical țara după unirea Principatelor și cel care i-a obținut independența, după secole de dominație otomană. Poți fi deci patriot autentic și pe „frontul“ nației din care faci parte, și pe frontul țării tale de adopție. Poți fi, iată, bun neamț și bun român. (După cum poți fi, cred, bun maghiar și bun român). Dacă nu poți duce „povara“ acestei duble apartenențe, vei defila mereu pe scena publică, afișînd mina resentimentară a victimei ”istorice”, a ”înstrăinatului” captiv în indispoziții de secol XIX. Dacă două patrii îți sînt prea mult, riști să nu te mai identifici pe deplin cu nici una. Sașii transilvăneni nu riscă o asemenea ”dezrădăcinare”. Ei au știut și să primească și să dea, au știut - și știu - să fie ei înșiși, rămînînd deschiși, cordial, către ceilalți, în numele unei ”înrudiri” devenite, prin con-viețuire, tradiție. Pentru comunitatea românească, prezența multiseculară a sașilor în ograda ei a fost și continuă să fie o împrejurare benefică, un dar generos al destinului. Avem, de aceea, toate motivele să sărbătorim împreună centenarul de-acum și toate aniversările - multicentenare - din viitor. Andrei Pleșu